Esarfa Capitolul II - Inceputul Inceputurilor

O singura zi. Totul se poate intampla intr-o singura zi. Ultima tigara pe care ai fumat-o in asteptarea fericirii. O zi in care iti iei la revedere de la cineva, spui adio si nu te mai uiti in urma. Inceputurile sunt bune mai ales atunci cand sunt necesare. Dragostea apare atunci cand te astepti cel mai putin.
"Dany...Trezestete!"
Telefonul suna de ore in sir. 37 de apeluri pierdute. Era Gabi.
"Ce faci? Te-ai gandi? Vi in seara asta?...Alo...Mai esti?"
Pierduta intre vis si realitate, nu are idee de ce a raspuns la telefon. Putea sa il lase sa sune de inca 37 de ori. Oricum nu ii pasa...
"Buna, am adormit si se pare ca nu am reusit sa ma trezesc. Nu cred ca vin. Imi pare rau. Oricum distractie placuta!"
"Of, ok, cum vrei!"- tonul.
In sfarsit, liniste.
Dar nu dureaza mult si usa de la camera sa deschide. Jaluzelele trase nu lasa lumina sa patrunda in camera. E aproape intuneric, doar o luminita rosiatica patrunde si da o senzatie morbida. Aerul e statut, arata ca o camera in care cineva zace de zile in sir.
"Iar ai adormit? Toata ziua dormi. Esti tanara, ar trebui sa ai rezistenta. Nu e normal sa zaci asa in fiecare zi. De cand l-ai cunoscut pe ala, tot timpul stai si suferi. Nimic nu mai faci. Nici macar nu mai iesi pe afara."
"Da mama, stiu. Haide, inchide usa ca vreau sa mai dorm o ora."
"Poftim? Nici gand."
Aerul rece din cealalta parte a casei incepe sa patrunda in camera. Ii inunda plamanii si simte nevoia sa fumeze o tigara. Isi aduce aminte ca de o saptamana tot chiuleste si nu a mai iesit deloc. Aerul ii aduce aminte de asta si aproape regreta ca nu a mai iesit de o saptamana din casa. Dar cum ai ei nu stiu ca ea fumeaza, inghite in sec si planuieste o escapada pana la magazin ca sa fumeze o tigara intre blocuri. E nevoasa, e sacaita si vrea sa scape de toata lumea. Ce bine ar fi sa fie inchisa intr-o camera cu pereti albi unde linistea dainuieste ore, zile poate saptamani sau chiar luni. Loc in care poate uita, in care se poate vindeca de atata venin si amaraciune.
"Te-am auzit vorbind la telefon, asta bineinteles fara sa vreau. Era cumva Gabi?"
"Da, din pacate."
"Azi parca era ziua lui nu? Cumva da petrecere?"
"Bineinteles. Asa sunt oamenii care se simt norocosi ca s-au nascut."
"Am sa ma prefac ca nu am auzit asta. Si te duci?"
"NU."
"Ba da. Te anunt ca ai o ora la dispozitie. Suna-l sa te ia mai in colo. Pana atunci iti sugerez sa te duci sa te imbraci, machezi si sa iti faci parul. Si nu, nu ai cale de intoarcere."
Usa se tranteste si aerul care a patruns in camera o face sa deschida ochii de-a binelea. Acum ramasa singura nu trebuie sa se mai prefaca ca ii este somn si ca face eforturi extraordinare ca sa fie macar semitreaza. Nu, era treaza de-a binelea.
Imagini vechi i se perinda prin minte. Munte, multi oameni, tratamente si...el. El...de ce el? Idioata. Se cunoasteau de 4 ani. De aproape un an erau impreuna. Suspinase atata timp dupa el, incat atunci cand a reusit sa ii deschida ochii...An de an o alta, niciodata ea. Distanta, reactiile exagerate, focurile de artificii care intotdeauna se stingeau repede i-au lasat in cele din urama un gust amar.
Cu o saptamana in urma ii spusese ca el nu mai suporta. Nu mai pot fi impreuna. Intelegi?...NU mai pot fi impreuna. Motivele sunt multe, sunt destule, dar ea iesea sifonata, ranita si singura. Oare chiar il iubea?
Ieri s-au impacat. Astepta momentul potrivit sa ii dea ea lovitura de gratie, nicidecum el.
Aproape disperata sa scape de gandurile ce i-au distrus un an din viata, se ridica din pat si o ora mai tarziu era in masina lui Gabi. In minte inca ii rasunau cuvintele mamei: "Dute draga mea, asa...cine stie pe cine ai sa cunosti acolo!". Ce tampenie, tampenie, tampenie, tampenie!